Ema Dobre

Ieri i-am închis ușa liftului în nas unei doamne care sigur voia să urce cu mine. Nu am închis-o intenționat însă m-am încurcat în butoane de parcă aș fi avut un tremur spontan iar liftul nu a stat până am banguit eu somnoroasă. Așa că vecina de la etajul 5 are o versiunea a mea în mintea ei în care sunt o nepăsătoare egoistă.

Domnul de la covrigărie mă știe că zâmbesc dimineață când cer “unu cu mac sau susan” și îi las mereu restul de 50 bani. Dânsul are o versiune a mea în care sunt o fată drăguță care dă cu ‘Bună ziua’.

Colegă cu care mă întâlnesc la dozatorul de apa de pe hol și face de fiecare data câte o observație legată de unghiile mele, are o versiune a mea în care sunt ușor excentrică într-ale manichiurii.

Fiecare dintre clienții de pe canapeaua din cabinetul de psihoterapie, are o versiune diferită a mea. Pentru unii sunt mama tăcută ce nu a avut curajul să iasă dintr-o căsnicie disfuncțională. Pentru alții sunt soră plină de căldură ce îi alină cu o vorba sau le ia durerea printr-o recadrare a trecutului. Cu siguranță că alții au o versiune despre mine în care le pot citi mințile sau cunoaște sufletele.

Oamenii pe lângă care trec pe stradă, cei alături de care stau lipită în metrou, prietenii sau chiar familia – cu toții au o versiune despre mine în mintea lor pe care nu o să o aflu vreodată. Însă, cel mai probabil, se vor comporta în acord cu imaginea din capul lor despre mine, îmi vor vorbi pe tonul pe care mi l-au atribuit într-un moment specific-atunci când am făcut, spus sau acționat într-un anumit fel pentru fiecare dintre ei.

Sunt atâtea versiuni ale mele răspândite în crâmpeie de versuri, culori, cuvinte, accente, gesturi, acțiuni sau momente din mintea altora încât dacă le-aș întâlni pe toate, n-aș știi cum să încep o conversație cu mine.