Confesiunile unei psihoterapeute – part. 1
Fac psihoterapie de când mă știu. În cabinet să tot fie vreo 5 ani buni și sute de ore în care am întâlnit suflete dintre cele mai diferite.
Nu ies din rol aproape niciodată, oricât de obositor sună asta. Pentru că a fi psihoterapeut în viață de zi cu zi înseamnă să înțelegi motivele din spatele acțiunilor, sentimentele și scenariile care conduc oamenii către alegeri, să nu iei lucrurile personal pentru că aproape niciodată nu e nimic personal.
În prima ședință de psihoterapie cu prima mea clientă cred că am făcut toate greșelile din manualul “ce să nu faci în prima ședința de psihoterapie”. Îmi aduc aminte că eram atât de panicată și concentrată pe ce ar trebui să spun eu încât nici nu auzeam ce îmi vorbea persoană din față mea. Am pus întrebările din cărțile despre care învățasem că e bine să le pui. Am făcut un mic atac de panică atunci când tăcerea s-a instalat în timpul ședinței și îmi imaginăm, firește, că tot spațiul trebuie umplut cu cuvinte. Am zâmbit stângace când am fost întrebată ceva personal deoarece nu mă simțeam confortabil cu cât din mine aș putea să aduc acolo. Am crezut că terapeutul perfect este cel pe față căruia nu se vede nicio emoție și care are întotdeauna cele mai potrivite cuvinte în desagă.
La sfârșitul acelei ședințe, eram epuizată și convinsă că o să fie și ultima din viață mea. Surprinzător, clienta mi-a mărturisit că i-a prins tare bine să vină și a făcut o programare pentru următoarea săptămână. Iar de-atunci a venit în absolut fiecare săptămână și nu a lipsit de la nicio ședința, a făcut mari progrese iar eu am susținut-o până la încheierea terapiei ce a venit aproape un an mai târziu.
De-atunci încoace am învățat multe și am simțit tot pe-atâtea, cu fiecare persoană ce mi-a trecut pragul și s-a așezat pe fotoliul din față mea.
Și îi mulțumesc fiecăruia în parte deoarece sunt o terapeută mai bună datorită lor.
Am învățat că întâlnirea cu cel din față mea este cea mai importantă și zău că n-aș vrea să o rătez pentru nimic în lume. Teoria este importantă pentru că pune bază a ceea ce urmează să practici însă de la un punct în colo, a trebuit să o las la o parte și să ascult cu adevărat.
Acum mă simt mai mult decât confortabilă cu tăcerea. Psihoterapia nu este radio, nu trebuie să umplem în mod constant aerul cu sunete. Uneori, când este liniște, lucruri uimitoare pot ieși la suprafața.
Nu folosesc dezvăluirea personală decât dacă este în folosul celuilalt. La început mă temeam că treaba asta cu dezvăluirea unor aspecte din viață personală sau răspunderea la întrebări private ar fi ca o ușă pe care, dacă cineva o deschide în timpul ședinței, nu o voi mai putea închide la loc și voi fi expusă complet. Nicidecum, nimeni nu a abuzat vreodată de acest lucru și aproape întotdeauna a fost de folos în terapie. Nu îmi este teamă să fiu umană, să vorbesc despre cum mă face ce spune cel din față mea să mă simt.
Dacă mă simt tristă, spun asta; dacă mă simt neliniștită sau îngrijorata, îi mărturisesc asta; dacă mă simt lăsată pe dinafară – îi spun că am pierdut contactul și încerc să revin; râd la o glumă bună și uneori folosesc umorul în discuțiile pe care le am cu clienții mei. Orice este material de terapie, nimic nu este mai puțin important și fiecare ședința este diferită.
Aproape întotdeauna relația este cea care vindecă și oferă cea mai importantă evoluție.
